Interviu - Revista de istorie şi teorie literară - cu Mircea Cărtărescu

Am treizeci şi unu de ani. Deja ştiu cine sunt şi ştiu pe ce lume trăiesc. Cât eşti tânăr, e firesc să te ocupi cu fleacuri şi să vorbeşti ca să îţi auzi vocea şi să scrii ca să produci şi ca să << duci poezia cu un pas mai departe >>. Nu îmi renegnici un vers, nici o luare de atitudine în poezie, dar când mă recitesc îmi dau seama cât de imature sunt toate poemele mele vechi. Îl invidiez pentru o mie de lucruri pe tânărul care le-a scris (şi mai ales îl invidiez pentru că lui îi plăcea să scrie), dar nu aş vrea să mai fiu din nou în pielea lui. M.C. de acum numai cinci ani scria convins de noutatea ameţitoare a poeziei lui, avea un climat în care se mişca un public şi chiar, între anumite limite, succes. Imaginile << fulminante >> care îi veneau în minte pe stradă, în lift, în baie, în clasă îl înfrigurau ca un overdozaj de mescalină. Ele veneau din singurătate, din deprivare senzorială, din frustrare, într-un cuvânt, din suferinţă. Scriam cum secretă scoica boabele sidefii. Eram în stil, ca viţa legată de arac, nu puteam greşi, era ca şi cum aş fi avut în faţă o sticşă pe care trebuia doar s-o umplu. Rămâneam eu însumi uluit şi cutremurat de poemele mele când le reciteam, de parcă ar fi fost ale altcuiva. Mi se părea că sunt mare, tocmai pentru că nu eram eu, era cineva intr-adevăr mai mare, era poezia mea. Ea mă încălcase cu totul. Nu reuşeam să văd nimic din ea, şi de aceea mi se părea că depăşeşte stelele. M.C. de atunci, un încă-adolescent, trăia o mare dragoste cu poezia lui. Atât de mare, încât lumea nu îi mai era accesibilă. Un autism estetic, aşa cum îi trăiesc destui poeţi.

Acum cred că aceştia nu sunt cei mai buni. Când visul se tremină, îţi dai seama că a fost doar un vis. Uneori îl regreţi, alteori eşti fericit că ai scăpat, dar niciodată nu vrei să te întorci acolo. Am trăit şi eu visul modernist al poeziei progresive, al poeziei de procedee. Am scris atâta vreme convins că de fiecare dată aduc ceva nou în poezie. Nu mă îndoiesc nici acum de asta, dar acest lucru nu mi se mai pare important. Nu mai dau doi bani pe progresul poeziei. Nu mai cred că un poet are datoria sacră să-şi spulbere viaţa ca să rămână după el căteva versuri mari. Nu mi e mai pare că (auto)torturatul, halucinantul, nefericitul, cel plin de obsesii, bizarul, excentricul, taciturnul ar putea fi cel care să poată înţelege şi face literatură. Nu mai cred nici în veselul, tonicul, istericul, exuberantul autor de împerecheri de cuvinte. Nu cred nici în intelectualul care se joacă suprapunând transparenţe. Citesc zilnic volume de versuri. La fiecare recitire mai găsesc un pumn de procedee. Unde caut o voce omenească, nu găsesc decât, mereu şi mereu, acelaşi discurs schizoid: Plus poeticae quam humani locutus est.

După treizeci de ani, dacă ai ajuns destul de matur, nu poţi să nu intri într-o criză, într-o nevoi de a izbi în tot ce-ai făcut, în tot ce ai crezut până atunci, ca să-ţi dai seama dacă rezistă. Pentru că, gradat, începi să nu te mai crezi nemuritor. Adolescentul (chiar şi cel foarte întârziat) creează opere << deschise >>, << imperfecte >>, modifică şi sculptează limbajul în forme infinite, pentru el nu omul care scrie poezie contează, ci poezia însăşi. Pentru că omul (bărbatul) încă nu există în el. Adolescentul (care până de curând am fost) este o maşină de scris versuri, un modulator de forme, iar un poet tânăr nu poate fi altfel. Când însă ai trăit destul, când ai scris destul, când ai auyit repetate de atâtea ori unel lucruri până ai început să te îndoieşti că au un sens, când ai văyut lumea mai departe de lungul nasului, când ai înţeles că eşti o fiinţă omenească, un mamifer care se opune o clipă entropiei care să dispară într-un cosmos care se opune şi el o clipă entropiei ca apoi să dispară, când ştii că ţi s-au dat două şanse, întâi să exişti, iar apoi să poţi să spui că exişti, atunci când nu mai poţi crede în procedeele stilistice. Sau nu le mai poţi lua în seamă.

Nu mai cred în atât de multe lucruri! M-am schimbat atât, atât de mult în ultima vreme! Acum domin de foarte sus poezia pe care o scriu, sunt conştient de ce fac, pentru că am devenit conştient de viaţa mea.

Ştiu acum că nu inteligenţa, nu emoţia, nu talentul, nu stăpânirea instrumentarului fac poezia, ci acea cunoaştere, acea înţelegere de sine. Nu din dragostea poetului pentru poezie se naşte poaezia (concretă, textul), ci din dragostea de frate a poetului faţă de sine însuşi. Poezia de maturitate nu mai poate fi explicată strict estetic, ea nu îşi are rădăcinile în ea însăşi, ci în personalitatea celui care scrie. Cred în faptul că pot scrie o poezie totală, în care să existe spinii cactusului din camera mea, la care privesc când îmi iau ochii de pe clapele maşinii de scris, serotonina din sângele meu, nucleele grele din miezul stelelor, gingăşia unei gravuri de Breadsley, ghearele minuscule de la piciorul unei ihneumonide, ochii fetiţei mele, fiinţa şi nefiinţă. Cred în faptul că există un univers M.C. şi că pot cartografia spaţiul şi că pot colinda timpul din această lume paralelă.

Şi pentru că eu sunt zilnic o sută de euri, nu îmi refuz plăcerea de a fi o sută de poeţi. Îmi place să folosesc trusa de procedee, dar nu mai cred că ea poate funcţiona singură, în stil. Scriu cu plăcere în toate felurile, pentru că lumea mea nu este omogenă. Dar în tot ce scriu de la un timp încerc să construiesc engrame închise, forme << perfecte >>. Aspir cu toată sinceritatea spre clasicitate. Acum cinci ani, între Leonardo şi Pontormo l-aş fi ales pe al doilea, între Eminescu şi Bacovia la fel. Orice modernist ar face asta. Dar primii sunt chiar fiinţa umană totală, destinsă, senină, destul de amplă ca să genereze un câmp uman cu diametrul cât lumea. Nu compar, vai de mine, mâzgâielile mele cu opera lor, dar compar setea de totalitate au a lor. Nu cred că este, ca potenţialitate, mai prejos.

Unii scriitori sunt copii toată viaţaîn scrisul lor, alţii îşi asumă o suspectă (sau sublimă) adolescenţă perpetuă. Unii se nasc bătrâni şi tot zgândăresc textul câutând profunzimea. Eu, în clipa aceasta, mă simt matur. Nu ştiu şi nici nu-mi pasă dacă scriu mai bine sau mai rău decât înainte. A face aproape că nu mai contează pentru mine în faţa lui a înţelege, a şti. Vreau să înţeleg lumea şi literatura pe care le locuiesc, tocmai ca să le pot locui. Miza mea nu mai este în text, decât în măsura în care textul este o parte, un subpunct al mizei. S-a produs o răsucire în viaţă şi scrisul meu la treizeci de ani, în urma căreia textul şi existenţa, frumos separate al'dat pe faţa şi reversul colii, au fuzionat într-o bandă a lui Mobius care ar putea la o adică să se numească texistenţă. De atunci durează repulsia mea faţă de modernism şi încercarea mea de a întelege (personal) ceea ce s-a numit postmodernism, şi în care eu nu văd un curent literar, ci chiar depăşirea oricărei idei de << curent >>, << direcţie >> în artă, tot ce ar putea duce la ideea că arta este o mărime vectorială.

Există vreo legătură între ce scriu cu adevărat, versuri, proză, critică şi ce am scris aici ? Una îndepărtată. Pentru că încă un lucru în care nu cred este urmarea consecventă aunui program (şi chiar unui crez) poetic. Aceasta pentru că ar fi absurd să cred că îmi pot conştientiza, subordona cu totul motivaţiile subterane. Dar cred că peste tot apare ceva din mine, aşa cum ambalajul biscuiţilor Dănuţ, aflat acum aici, pe masă, este alcătuit din aceleaşi elemente ca şi craterele de pe lună, ca şi galaxia N.G.C. 4565 (care îşi arată către noi numai muchea).